cateodata ma hotarasc ca de acum incolo imi voi colora povestile doar cu roz deschis.le voi umple de folricele,si le voi pastra in cutii violet,catarate pe vie,unde soarele le zambeste de dimineata pana seara.si uite asa,povestile mele se vor umple de optimism,personajele negative vor disparea,si vor fii niste povesti pline de armonie,bunastare si iubire eterna.
dar,cum cateodata imi mai bate si iarna la usa,si culorile incep sa dispara,asa si creionul meu roz primit de la bunica se ascunde dupa dulap si nu mai vrea sa iasa nici in ruptul capului de acolo,iar eu raman cu domnul gri si domnisoara albastra care imi coloreaza zilele in tonuri reci si nesuferite.
nevoita fiind sa le suport si sa le mai tocesc si lor varfurile ascutite inca de iarna trecuta,incep sa desenez povesti in tonuri reci,dar cu sufletul roz.
iar cand cineva imi citeste povestile albastre,imi dau seama ca zambetul de pe fata lui este mult mai luminos si gingas decat cel destinat pentru povestile coapte din vie si colorate in roz .
si uite asa,mi`am dat seama ca nu conteaza culoarea cu care scrii,ci ceea ce ai scriss....ca marul degeaba e frumos si copt pe dinafara,daca inauntrul ei este deja putrezit si fara viata.degeaba e vie de calitate,daca nu creste pe dealuri insorite,fara soare strugurii tot acrii raman.degeaba e o poveste frumoasa,daca se termina tragic,si ca fara sare mancarea nu are gust.
asa ca,de acum incolo am hotarat ca voi desena cu toate culorile deodata,iar daca ceva nu merge bine,voi cauta mereu acel suflet roz al negrului,pe care sunt convinsa ca il are,doar ramane ferm pe pozitii ca sa isi demonstreze "barbatia" si nonculoarea cu care putine culori se pot mandri.
pentru ca sufletul da culoare ochilor!
